Eminescu, Prizonier al Timpului: Povestea unui geniu răstignit între două lumi, Atunci si Acum

In acest an, la 175 de ani de la nașterea marelui nostru poet, Asociația Română din Canada (ARC) nu a dorit să se implice în organizarea Zilei lui Mihai Eminescu alături de asociațiile din Montreal, deoarece consider că acestea doar se prefac că îl iubesc pe marele nostru poet național. Prin modul lor de manipulare și dezbinare, nu fac decât să îi întineze memoria și să compromită valorile pentru care Eminescu a luptat toată viața sa.

Într-o perioadă tristă pentru poporul român, când drepturile constituționale ale românilor sunt încălcate, asemenea manifestări ipocrite nu fac altceva decât să accentueze dezamăgirea și învrăjbirea din comunitate. Eminescu ar fi cerut unitate, onestitate și respect pentru idealurile naționale, nu falsitate și interese ascunse. În esență, sărbătorirea lui Eminescu într-un context în care drepturile noastre sunt amenințate poate însemna nu doar respect pentru trecut, ci și acțiune concretă pentru protejarea libertății și a valorilor pentru care s-a luptat.

În spiritul libertății pe care Eminescu o susținea, trebuie să fim vocali în fața încălcărilor drepturilor constituționale și să susținem cauze care apără democrația. Este un mod de a adresa o problemă reală, cu un istoric cultural și literar. Una dintre lecțiile pe care Eminescu le transmite este despre unitatea națională. În fața provocărilor actuale, putem sărbători prin cultivarea unui spirit solidar, prin susținerea celor care luptă pentru drepturile fundamentale.

Mihai Eminescu a fost, fără îndoială, un spirit chinuit, atât în viața sa, cât și în posteritate. Spiritul său este fragmentat între monumentele ridicate în onoarea sa și neînțelegerea sau superficialitatea cu care este studiat în școli. Versurile sale sunt adesea recitate mecanic, fără să fie pătrunse de adâncimea și durerea care le-au dat naștere. Moștenirea sa este revendicată și interpretată, uneori în mod forțat, de diverse ideologii, uitându-se că el a fost, mai presus de toate, un om și un poet LIBER.

Astfel, chinul lui Eminescu continuă prin lipsa unei autentice înțelegeri a esenței sale, a unui geniu care și-a cântat durerile și idealurile cu o sinceritate care răsună, încă vie, dincolo de veacuri. Numai printr-o redescoperire sinceră și profundă a operei sale, dincolo de clișee și formalități, spiritul lui Eminescu poate găsi odihna pe care o merită.

Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi
Să ajung-a fi stăpână și pe țară și pe noi!
Tot ce-n țările vecine e smintit și stârpitură,
Tot ce-i însemnat cu pata putrejunii de natură,
Tot ce e perfid și lacom, tot Fanarul, toți iloții,
Toți se scurseră aicea și formează patrioții,
Încât fonfii și flecarii, găgăuții și gușații,
Bâlbâiți cu gura strâmbă sunt stăpânii astei nații!

…………………………………………………………

Și acum priviți cu spaimă fața noastră sceptic-rece,
Vă mirați cum de minciuna astăzi nu vi se mai trece?
Când vedem că toți aceia care vorbe mari aruncă
Numai banul îl vânează și câștigul fără muncă,
Azi, când fraza lustruită nu ne poate înșela,
Astăzi alții sunt de vină, domnii mei, nu este-așa?
Prea v-ați atătat arama sfâșiind această țară,
Prea făcurăți neamul nostru de rușine și ocară,
Prea v-ați bătut joc de limbă, de străbuni și obicei,
Ca să nu s-arate-odată ce sunteți – niște mișei!
Da, câștigul fără muncă, iată singura pornire;
Virtutea? e-o nerozie; Geniul? o nefericire.

Dar lăsați măcar strămoșii ca să doarmă-n colb de cronici;
Din trecutul de mărire v-ar privi cel mult ironici.
Cum nu vii tu, Țepeș doamne, ca punând mâna pe ei,
Să-i împarți în două cete: în smintiți și în mișei,
Și în două temniți large cu de-a sila să-i aduni,
Să dai foc la pușcărie și la casa de nebuni!

Fragment, Scrisoarea III – M. Eminescu

Despre Eminescu se vorbește de două ori pe an, sărbătorindu-i întâi ziua de naștere, iar a doua oară comemorându-i trecerea în eternitate, cand de fapt ar trebui să ne intrebam zilnic cum ar arăta poezia și conștiința românească fără el, fără poetul, fără gazetarul, fără filozoful preocupat de știință, religie, politică și mai ales de istoria și de originile poporului român.

Nicolae Steinhardt ­spunea că «a vorbi ­despre Eminescu înseamnă pentru un român a se cerceta pe sine». ­În vremuri marcate de o accentuată derivă în plan identitar şi valoric şi de desfințare a conştiinţei noastre ca neam în care sunt cufundaţi mai ales tinerii, a vorbi despre opera lui Eminescu nu înseamnă atât o întoarcere către trecut, cât mai ales o ­revenire la sine, o redeşteptare prin reconectarea la ceea ce este cu adevărat viu şi curat în fiinţa românească. ­Fiindcă «Eminescu este tot ce ne-a mai rămas neîntinat din apele, din cerul şi din pământul nostru românesc» ­(Mircea Eliade).

Eminescu a trăit şi a creat în epoca de după Unirea celor două Principate, de la care se împlinesc pe 24 ianuarie 166 de ani, dominată de urgenţa unificării, cu conservarea valorilor şi tradiţiilor din cele două Principate, într-un context care urma să schimbe radical viaţa românilor, prin accelerarea ritmului de reformare a vieţii sociale. Situaţia României de astăzi are rădăcini adânci în începuturile istoriei noastre moderne. Analizele lui Eminescu sunt actuale deoarece temele, dezbătute de el, se regăsesc în spaţiul public de astazi. România prezentă este diferită de cea a lui Eminescu, însă nu este greu de observat perpetuarea aceloraşi probleme sociale şi economice. Corupţia, promovarea de non-valori pe criterii clientelare de partid sau de grup, mediocritatea în masă, dominarea spaţiului public de formatori de opinie mincinoşi şi partizani, programe politice nerealiste, lipsa unui proiect de dezvoltare a ţării, discrepanţa dintre bogăţia unui grup foarte restrâns şi sărăcia cronică a majorităţii populaţiei sunt fapte reale, remarcate de către Eminescu, şi, la distanţă de mai bine de 150 de ani, le întâlnim si astazi.

Extrapoland la societatea romaneasca de la Montreal, se remarca si aici perpetuarea acelorasi metehne, existand destui oportunisti in cautare de capital de imagine, funcții, recunoaștere, dar fără să se înghesuie la activitați benevole, «lideri» de asociații (fără membri) care se «zbat» să obțină «fonduri» pentru buzunarele proprii si care se încunună singuri cu premii și diplome doar pentru a-și hrăni ego-ul, cum bine spunea Eminescu «Se ocupă de sine, nu de țară. Funcțiunea publică devine chezășia egoismului privat.» Această observație subliniază modul în care ego-ul individual al «conducătorilor» ajunge să submineze binele colectiv, determinând decizii nepotrivite și dezbinare, ceea ce se intâmplă de fapt sub impresia unei «comuniuni de asociații» fiind manipulate din umbră de aceealeași persoane toxice. Eminescu scria: «Românii sunt împărțiți nu de voința lor, ci de interesele celor care îi vor slăbiți, dezbinați, lipsiți de conștiința originii comune. Această ruptură este întreținută cu grijă de cei care se tem de o națiune românească unită.» În textele sale, Eminescu avertiza asupra pericolului manipulării identitare prin presiuni culturale și politice. El sublinia că o Moldovă îndepărtată de restul țării reprezintă o pierdere nu doar teritorială, ci și sufletească. Poate cea mai grăitoare concluzie a sa în această privință este: «A dezbina pe români înseamnă a distruge sufletul neamului nostru, acel miez care ne ține vii ca națiune.» Astăzi, cuvintele lui Eminescu rămân un îndemn să fim vigilenți în fața oricăror încercări de dezbinare, să cultivăm unitatea prin cultură, limbă și credință, și să nu uităm că «Prutul nu desparte un popor, ci leagă o inimă cu alta.»

Eminescu este viu şi actual încât prezenţa lui în spaţiul public real şi virtual, deranjează pe mulţi, în special pe acei care fac parte, din ceea ce el numea, «pătura superpusă», pentru a descrie o clasă socială existentă și astăzi, formată din indivizi care, prin conjuncturi favorabile, au ajuns să ocupe poziții de conducere sau influență, dar care nu au rădăcini adânci în popor și nu reprezintă cu adevărat interesele naționale, referindu-se la acei politicieni, funcționari și oameni de afaceri care au devenit clasa conducătoare, dar care, în opinia sa, erau preocupați doar de interesele proprii sau de servilism față de puteri externe. Eminescu critica și modul în care această „pătură” ajunsese la putere, adesea prin corupție, nepotism sau alianțe politice oportuniste, și sublinia că ea contribuia la slăbirea țării prin incompetență și lipsa de viziune: „Pătura superpusă nu creează nimic, doar consumă ce alții produc, întărind o prăpastie între cei care muncesc și cei care se bucură de roadele muncii.”

Soluția nu va veni decât de la cel care simte și trăiește românește. Marele gazetar, pe deplin consecvent principiilor sale, nu s-a situat vreodată de partea unui partid sau altuia, vreunei ideologii sau curent la modă sau a unor «adevăruri» de conjunctură, ci mereu de partea ­«poporului istoric», după cum mărturisea: «Odată ajuns la această convingere, totul era hotărât pentru mine; era o datorie de a fi şi de-a rămânea în partea poporului istoric, din care însumi fac parte, şi în contra păturii superpuse de venetici» (8 aprilie 1882).

Ca si atunci, dar mai ales acum cand ducem un razboi total impotriva ștergerii identității naționale, nu putem tolera încercarea unora, chiar de aici de la Montreal, de a pune în aceeași oală oamenii de valoare cu oportuniștii și demagogii, patrioții cu globaliștii, lăsându-i minoritari pe oamenii «civismului și al conștiinței». La fel ca și atunci, și acum, se dorește impunerea unei gândiri unice, unidirecționale, unei gândiri în care tot ce inseamnă valori românești, tradiții, să dispară. Astfel, opera sa este mereu actuală, vizionarismul său este ca un far în întunericul în care cădem de fiecare dată când rătăcim într-o «ţară străină», momiţi de mrejele «formelor cosmopolite» şi ale unei culturi degradante, prin care ne rătăcim sinele şi identitatea. «Ca şi fiul pierdut din parabola Evangheliei, noi ne-am pierdut din calea istoriei noastre adevărate, am cheltuit în mare parte moştenirea părintească pe formele goale ale unei civilizaţii străine pe care n-am avut nici timpul, nici mijloace îndeajuns spre a ne-o apropria, şi azi, cu mult mai săraci în puteri decât acuma douăzeci de ani, noi ne vedem puşi înaintea unor întrebări, pe care trebuie să le dezlegăm, deşi viaţa uşoară de până acuma nu ne-a înţelepţit decât prea puţin» (Timpul, 19 august 1878).

Mihai Eminescu, poetul nostru național, a fost și un fervent jurnalist, un spirit profund preocupat de soarta neamului românesc. În articolele sale din ziare precum Timpul, Eminescu a conturat o viziune clară asupra patriotismului și naționalismului, valori fundamentale pentru supraviețuirea și prosperitatea unui popor.

Pentru Eminescu, patriotismul nu era o simplă declarație, ci un angajament activ față de apărarea identității naționale, a limbii și a valorilor culturale. El scria: «Patriotismul nu este iubirea unui pământ, ci iubirea trecutului. Fără cultul trecutului nu există iubire de patrie.» Astfel, Eminescu ne îndeamnă să privim înapoi cu respect și să învățăm din istorie, păstrând vii valorile care ne definesc.

Eminescu critica aspru corupția, incapacitatea politică și servilismul liderilor vremii, teme care, din păcate, rămân de actualitate. Într-un articol din 1879, el sublinia:
«Avem o clasă politică ce face din funcțiuni publice o sursă de câștig personal, fără a ține cont de binele obștesc.»
Această observație, de o actualitate uimitoare, reflectă nemulțumirile contemporane față de administrația publică, clientelism și interesele meschine ce împiedică dezvoltarea națiunii.

Naționalismul eminescian nu este unul al excluziunii, ci al afirmării valorilor proprii, al protejării moștenirii naționale într-o Europă multiculturală. El scria: «Un popor care își pierde conștiința națională e un popor pierdut.» Această frază răsună astăzi mai puternic ca niciodată, într-o lume globalizată care pune la încercare identitatea fiecărei națiuni.

Eminescu atrăgea atenția și asupra pericolului influențelor străine care slăbesc țara prin împrumuturi culturale fără discernământ. În viziunea sa, România trebuia să adopte ceea ce este bun, dar să rămână fidelă specificului național. El spunea: «Trebuie să fim români înainte de a fi europeni.»

Mihai Eminescu a fost un critic vehement al influențelor externe exercitate de țările din jur asupra politicii României. În articolele sale jurnalistice, el avertiza asupra pericolului ca România să devină o simplă unealtă în jocurile geopolitice ale marilor puteri. El scria cu amărăciune: «Țările vecine, cu interesele lor proprii, nu urmăresc binele poporului român, ci doar să-și extindă influența, manipulând clasa noastră politică slabă și adesea lipsită de patriotism.» Eminescu sublinia că lipsa de independență în luarea deciziilor politice riscă să compromită suveranitatea națională, iar liderii care acceptă aceste imixtiuni devin complici la distrugerea identității statului român. Pentru el, adevăratul patriotism însemna protejarea intereselor naționale în fața oricărei influențe străine, afirmând: «Un stat care își pierde suveranitatea politică devine o colonie în propria țară.»
Aceste cuvinte, extrem de actuale, rămân un avertisment clar pentru România de astăzi, unde chiar zilele acestea vedem cum drepturile românilor au fost incălcate.

Astăzi, când România se confruntă cu provocări legate de migrație, depopulare rurală și pierderea valorilor tradiționale, cuvintele lui Eminescu sunt un semnal de alarmă. El ne îndeamnă să nu ne pierdem identitatea în fața modernizării și a globalizării, ci să construim un viitor în care cultura, tradiția și unitatea națională să fie piloni de bază.

În spiritul lui Mihai Eminescu, patriotismul înseamnă responsabilitate, educație și acțiune. Este un îndemn să ne implicăm activ pentru binele țării, să cerem liderilor integritate și să lucrăm, fiecare în parte, pentru un viitor mai bun. Așa cum poetul afirma: «Viitorul nu poate fi decât rodul eforturilor noastre unite.»

Astfel, să privim cu încredere înainte, dar fără să uităm cine suntem, de unde venim și pentru ce trebuie să luptăm. Patriotismul nu este doar un ideal, ci o datorie cotidiană față de țară și față de generațiile care vin.

Atâta vreme cât vom reveni la Eminescu, ne vom putea recăpăta verticala şi vom găsi o cale pentru a ne izbăvi de amnezie şi de starea de dezbinare dintre noi şi de înstrăinare faţă de propria fiinţă, faţă de propria realitate şi identitate. Iubirea faţă de ţară şi legătura cu trecutul, pe care le găsim în mod desăvârşit exprimate şi manifestate de Eminescu, sunt condiţia esenţială pentru ca acest popor să aibă un viitor demn. Eminescu a fost un mare patriot, un nationalist, dedicat trup si suflet cauzei nationale si caruia NU i-a fost rusine cu poporul din care se trage.

«E mică țărișoara noastră, îi sunt strâmte hotarele, greu­tățile vremurilor au știrbit-o. Dar această țară mică și știrbită e țara noastră, e țara românească, e patria iubită a oricărui suflet românesc.» (Timpul, IV, 1879).

Orice etichetă despre omul şi scrierile sale este de prisos fiindcă statura lui Eminescu nu se reduce la poetul naţional, luceafărul poeziei româneşti, cel mai mare gazetar, cel mai mare roman, cel mai mare patriot care si-a pierdut viata pentru curajul de a infrumuseta moral si spiritual poporul roman, când vorbim despre el spunem doar atât: Eminescu.